Prof. Pădureanu Elena Sanda
Mişcările de populaţii implică actul de voinţă din partea indivizilor sau din partea autorităţilor unui stat – stat naţional, stat multinaţional, imperiu colonial. Atunci când implică actul de voinţă din partea indivizilor vorbim de emigrare, de exil personal, de bejenie, pribegie, fugă, refugiu. Vorbim de renunţare voită (responsabilă sau nu), benevolă în anumite condiţii economico-social-politice şi militare la bunuri materiale, la pământul natal, la gospodăria proprie sau părintească, la propriile rădăcini între trecutşi viitor, cu speranţa de mai bine în noile locuri, cu drepturi parţiale sau depline. Când implică actul de voinţă din partea autorităţilor, vorbim de schimburi de populaţie şi de colonizare, de colonizare forţată, de deportare – vorbim de drame şi tragedii manifestate în masă ca un factor colateral, neimportant pentru cei ce au dispus acţiunea, sau de drame şi tragedii ca parte a unei pedepse pentru rezistenţă, opoziţie faţă de cel ce aplică deportarea. Există şi colonizarea dispusă prin act legislativ şi aplicată prin voinţa indivizilor în baza demersului de stat, în urma căreia se produce o evoluţie relativ pozitivă la nivelul indivizilor dar şi al statului – naţional sau nu.
Deportarea reprezintă acțiunea de a lua drepturile civice și bunurile de care dispuneau unele persoane, cel mai adesea în grup ,,pentru a le alunga din teritoriul lor de origine, sau din țara lor, adesea pentru a le ține în captivitate, sau pentru a le supune unui regim carceral de muncă forțată într-o regiune îndepărtată, ca măsură politică, represivă sau pentru a realiza la celălalt capăt o colonizare forţată şi controlată la maxim. Europa, la sfârşitul secolului alXIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, nu este în afara acestui fenomen istoric cu repercursiuni dramatice la nivelul comunităților etno-naționale și al teritoriilor cu caracter național. Deportările amplifică la maxim tragediile naționale pentru ca anumite forțe politico-militare și statale să își impună interesele în anumite spații geografice de interes strategic pentru ele, la nivel macro-geo-politic. Deportările sunt astfel, doar forme de aplicare a proiectelor politico-strategice şi etnice iar dramele și tragediile umane individuale şi de grup – doar manifestări colaterale.
Basarabia. Principala preocupare a conducătorilor ruşi după anexaea Basarabiei în 1812 a fost schimbarea procentajului etnic al Basarabiei Ţariste, net favorabil românilor. Pentru aceasta, pe lîngă necontenita acţiune de rusificare prin limbă, administraţie, armată, şcoală şi biserică, existau două căi principale şi, după cum s-a dovedit, mult mai eficiente: strămutarea unui număr cît mai mare de români din provincie şi înlocuirea lor cu tot atîţia venetici de toate naţionalităţile, sosiţi din imperiu. În vederea obţinerii unui succes cît mai deplin, se folosea diversiunea, locuitorii români fiind momiţi să îşi părăsească locurile natale pentru a-şi găsi fericirea în cele mai îndepărtate şi mai sălbatice colţuri ale imperiului. Propaganda rusească îi îndemna pe români să migreze în Siberia, Caucaz, Amur, Turkestan etc., unde li se promiteau împroprietărirea cu pămînt şi ameliorarea traiului. Au existat destui naivi care, sperînd că măcar aşa vor căpăta pămînt, au crezut minciunile propagandei. Sute de familii din zona compact românească a centrului Basarabiei Ţariste îşi părăseau pentru totdeauna căminul, petecul de pămînt, prietenii, limba şi mormintele strămoşilor, pentru a merge spre noul „pămînt al făgăduinţei” de nu se ştie unde. Pe cei mai mulţi dintre aceşti pribegi îi aştepta o soartă cumplită. Din pricina drumului îngrozitor, în condiţii de neimaginat, şi a asprimii climei de prin locurile sărace, triste şi neospitaliere pe unde rătăceau, mulţi basarabeni, şi în special femei şi copii, mureau la mari depărtări de căminul părăsit. Nu puţine au fost cazurile cînd ţăranii cereau ei înşişi strămutarea pe întinsul Rusiei.
Valuri de colonişti de diferite etnii au fost aduse în Bugeac, unde populaţia era rară după plecarea tătarilor nogai şi după anii de război pustiitor (1853-1856), fără a disloca total comunităţile româneşti de acolo. Din contră, cu coloniştii de diverse origini – bulgari, găgăuzi - au venit şi români – fugiţi din Dobrogea Imperiului Otoman, dar şi români din nordul şi centrul Basarabiei .Ruşi au fost colonizaţi mai puţini. Coloniştii aşezaţi deveneau cetăţeni ai imperiului şi erau scutiţi de serviciul militar. În Basarabia, mai ales în sud, au apărut 16 colonii evreieşti, 24 nemţeşti, 42 bulgăreşti, una elveţiană, 7 căzăceşti, două ţigăneşti. Gurile Dunării i-au atras pe cazacii ruşi fugari. Coloniştii germani au fost aduşi mai ales din regiunile poloneze şi baltice, în valuri nenumărate care au cuprins anii: 1814, 1816, 1817, 1833, 1834, 1836, 1839 şi 1842. Germanii au primit înlesniri speciale pentru a se aşeza în sudul Basarabiei. Ei erau scutiţi de impozite şi prestaţii pe timp de zece ani; primeau un împrumut de la stat pe cîte zece ani; primeau un ajutor bănesc zilnic pentru hrană din momentul aşezării în Basarabia pînă la obţinerea primei recolte; erau scutiţi de orice prestaţie militară; le era asigurată deplina libertate a cultului. În aceste condiţii, nu e de mirare că, pe lîngă coloniştii nemţi veniţi din Principatul Varşoviei, au preferat să vină în Basarabia şi locuitori din Germania, în special din Bavaria, Württemberg. Emigrarea bulgarilor şi găgăuzilor s-a desfăşurat în anii 1769, 1774, 1787, 1791, 1806, 1812, 1828, 1830-1834, iar centrul ei a fost în jurul oraşului Bolgrad. Colonişti mai puţin importanţi au fost polonezi, sîrbi, albanezi, francezi, ultimii aduşi din Elveţia. Bugeacul a devenit un adevărat mozaic etnic: români 33,58%, bulgari şi găgăuzi 22,78%, ucrainieni 19,45%, ruşi şi lipoveni 9,15%, germani 5,68%, polonezi 2,86%, evrei 2,36%, greci 1,93%, armeni 0,87%, alţii 1,84%. În mare însă, proporţiile au rămas aceleaşi pe tot parcursul secolului, românii continuînd să deţină majoritatea relativă în regiune. Colonizarea s-a făcut în mod haotic şi dezordonat.
În Basarabia, Rusia s-a confruntat cu chestiunea refugiaţilor în şi din Basarabia. Fuseseră create birourile tutelare pentru colonişti, conduse de Comitetul Tutelar al coloniştilor regiunii de sud a Rusiei, iar pentru administrarea moşiilor şi terenurilor destinate colonizării a fost înfiinţat în 1838 Palatul domeniilor statului. Şeful Palatului a fost introdus în 1840 ca membru în componenţa Sfatului oblastiei. Locuitorii români din Basarabia erau obligaţi să construiască ei înşişi casele coloniştilor. Prin colonizarea străinilor s-a urmărit un singur scop: modificarea procentajului etnic al Basarabiei. Nu s-a urmărit nici progresul economic şi nici cel cultural al provinciei. Cu excepţia coloniştilor germani, noii veniţi au contribuit foarte puţin la dezvoltarea economică a regiunii. În Basarabia totdeauna legile au făcut loc unei largi toleranţe religioase, căci indiferent de motivele religioase pentru care fugiseră, noii veniţi erau primiţi cu ospitalitate.
Dobrogea. Ca urmare a războiului Crimeei (1853-1856) s-au pus în mişcare comunităţi etnice din nordul Dunării şi al Mării Negre care se temeau de autoritatea rusă: tătari, bulgari, găgăuzi, germani şi au luat calea spre sud, în Dobrogea, unde au găsit înţelegere din partea Imperiului Otoman – Ţinutul dintre Dunăre şi Mare fiind zonă de graniţă a imperiului, zonă prin care în ultimii ani s-au perindat trupe când spre nord, când spre sud, zonă bântuită de molimele care de obicei însoţesc armatele aflate în război. Statul otoman a colonizat aici, în zona de stepă, numeroase grupuri de tătari prin sate puternic depopulate. Pentru Imperiul Otoman în decădere profundă, şi Dobrogea şi Dobrogea de Sud (Cadrilaterul), deşi dominant musulmane din punct de vedere religios şi etnic, nu aveau cum să promoveze cauza otomană la sfârşitul secolului al XIX-lea, în acest spaţiu geo-politic, nici la nivelul românilor şi bulgarilor care acţionau pentru stat naţional, nici la nivelul marilor puteri europene care operau cu schimburi de teritorii pentru a-şi atinge propriile scopuri.
Dobrogea, aflată în zona teatrului de război, a frontului secundar dzvoltat de Rusia în timpul războiului ruso-româno-turc (1877-1878) a intrat în sfera de interes rusesc. Sub ocupaţie rusă în 1878, spaţiul dintre Dunăre şi Mare s-a confruntat cu o amplă punere în mişcare a populaţiei musulmane – turci şi tătari – temători de efectele unei stăpâniri ruseşti de durată în acest spaţiu. Temătoare de exacerbarea actelor de răzbunare şi cruzime, o parte a populaţiei musulmane şi-a părăsit casele pentru a-şi pune viaţa la adăpost în aşezări sudice precum Kavarna, Varna, şi chiar Istanbul. După unirea Dobrogei cu România (14 noiembrie 1878), mişcarea populaţiei musulmane a continuat: o parte a musulmanilor refugiaţi aşteptau să se întoarcă la vetrele lor. Alţii luau drumul emigrării spre sud, spre Asia, în speranţa unei vieţi în cadrul unui stat musulman, nu unul creştin-ortodox. Fenomenul refugierii, migrării spre sud a populaţiei musulmane a început să scadă în intensitate după 1884. Statul român aplică în Dobrogea un set de împroprietăriri succesive a tinerilor însurăţei şi a militarilor care fuseseră în armata română în războiul pentru independenţă şi astfel, între 1884-1914 sporeşte elementul etnic românesc, dar nu numai. Se repopulează provincia. Se aşază aici şi grupuri de germani veniţi din stepa din nordul Mării Negre, ca refugiaţi. După 1894 se constată o relativă stabilizare a populaţiei musulmane. Legea pentru organizarea Dobrogei din 9 martie 1880 a tratat într-o manieră largă drepturile minorităţilor naţionale, fapt pentru care a fost apreciată pe plan extern. Prin ansamblul de legi şi măsuri ce i-au urmat acesteia, Dobrogea a fost privită precum Vestul Îndepărtat în America aceloraşi timpuri. Au declanşat un amplu proces de populare cu elemente românesti din toate zonele Vechiului Regat. Au venit români din stânga Dunării, din Muntenia în primul rând. La acestea s-au adăugat români din Oltenia, sudul Moldovei şi chiar şi din Transilvania. Aceştia au folosit vetrele de locuire anterioare, repopulând satele părăsite de musulmani. În satele în care populaţia musulmană a rămas pe loc şi a fost împroprietărită, populaţia românească a pătruns mai greu din lipsa pământului.
Germanii refugiaţi în Dobrogea, nefiind fixaţi prin legături puternice emoţionale şi materiale de acest spaţiu, au plecat spre locuri îndepărtate, premergător primului război mondial, de teama unei eventuale stăpâniri ruse. Exista acest pericol, dată fiind apropierea Dobrogei de Rusia, vecinătatea de-a lungul Dunării și Deltei, în nord. Marea lor majoritate a plecat spre Statele Unite, Canada. Prea puţini s-au întors în Germania, ţara lor de origine. Au lăsat în urmă gospodării bine închegate şi îngrijite, amintirea unei populaţii harnice, curate, şi disciplinate. Ele au fost utilizate de statul român pentru aşezarea unor români sau a aromânilor, megleno-românilor românilor veniţi din sud, după războaiele balcanice.
În secolul al XX-lea s-a practicat mişcarea de populaţii, deportarea în partea central-răsăriteană şi sud-estică a Europei, în strânsă relație cu destrămarea unor state multinaționale sau cu consolidarea unor regimuri totalitare, cu pierderea de teritorii de către regimurile totalitare şi a marilor imperii.
Dobrogea de Sud sau Cadrilaterul. Un recensământ al Bulgariei publicat la Sofia, prezintă că la 1884 în Dobrogea de Sud erau 157.027 de locuitori. Recensământul bulgar nu prezintă etnia acestora. Locuitorii sunt distribuiti pe religii astfel: 59.541 creştini, restul musulmani. Sugerează că în Cadrilater, în urma retragerii treptate a autorităţii directe a Imperiului Otoman, populaţia continua să fie dominant mudulmană, turco-tătară. 16 ani mai târziu, recensământul bulgar arată 138.202 creştini din 260.274 de locuitori. Creşterea vertiginoasă a bulgarilor s-a putut face numai în baza unor măsuri avantajoase aplicate de statul bulgar pentru populaţia bulgară şi defavorabile pentru populaţia musulmană, diminuată semnificativ, în condiţiile în care Bulgaria devenise stat autonom din 1878.
În 1913, în urma Păcii de la Bucureşti, la sfârşitul celui de al doilea război balcanic, Bulgaria ceda României porțiunea cunoscută ca Dobrogea de Sud (Cadrilaterul), de la vest de Tutrakan (Turtucaia) până la malul vestic al Mării Negre, la sud de Kranevo (Ecrene). Visul românilor de la sudul Dunării de a crea o Românie a cantoanelor de tip elveţian nu s-a materializat. Deşi iniţial România a cerut Bulgariei Silistra, înălţimile de lângă aceasta, în final a obţinut un teritoriu care aducea cu el probleme de natură etnică. Imperiul Otoman de-a lungul secolelor a făcut ca populaţia musulmană să domine în zonă. Apoi, din 1878 Bulgaria autonomă a accentuat concentrarea aici a elementului bulgar (43% în 1912), dar şi aşa elementul turco-tătar continua să rămână de departe dominant (48% în 1912). Guvernanţii operau în birouri planuri care se transpuneau în practică în interesul naţiunii, al statului naţional şi de o parte, şi de alta, marea masă a populaţiei fiind un factor printre alţii, problemele acestora, constituind elemente colaterale în soluţionarea problemei teritoriale.
Obţinerea Cadrilaterului era legată şi de ideea de a-i aduce acolo pe vorbitorii de limbă română, pe aromâni şi pe meglenoromâni, cei vorbind dialecte româneşti şi aflaţi în Balcani, pentru a-i scoate de sub incidenţa statului bulgar, grec, sârb sau albanez, dacă se putea. Proiectul nu s-a putut realiza decât la o scară redusă, câteva mii de familii, mai ales din spaţiul Bulgariei. Elementul românesc acolo a sporit prin atragerea vorbitorilor de dialecte sud-dunărene în procesul de repatriere, dar şi prin colonizare oficială, stimulată de guvernele României primei jumătăţi a secolului al XX-lea. Au ajuns în Cadrilater mai ales oieri de sub munte, mocani, mărgineni.
Pe fundalul Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1918), la fel ca şi la Tratatul de la Berlin, României i s-a cerut de către Puterile aliate sa includa in viitoarea Constitutie din 1921, normele stabilite si legate de o politică minoritară liberală. Constituţia din 1921 a fost o constituţie cu prevederi liberale pentru minorităţi.
Conform tratatului de la Lausanne din 1923 s-a stabilit apartenența întregii Anatolii și a Traciei Răsăritene la Turcia, anulând astfel prevederile Tratatului de la Sèvres, semnat în 1920 de guvernul otoman. În baza acestui tratat au fost deportați peste un milion de creștini ortodocși din Anatolia spre Balcani și aproape o jumătate de milion de musulmani din Balcani spre Turcia. Marile puteri ale Europei urmăreau retragerea totală și definitivă a urmelor prezenței Imperiului Otoman de pe continent și consolidarea elementului musulman turc în Anatolia, Asia Mică, suport teritorial al unei Turcii moderne, cu caracter naţional. Din 1878 şi până către 1925, elemente ale comunităţii musulmane din spaţiul României, mai precis din spaţiul Dobrogei şi al Dobrogei Sudice (Cadrilaterul) au pornit spre Asia Mică, în căutarea fericirii la adăpostul statului naţional, la adăpostul Turciei. Cea mai amplă deplasare a turco-tătarilor spre Turcia s-a realizat însă intre anii 1878-1894.
Basarabia. Revoluţia bolşevică (octombrie/noiembrie 1917) a dus la înfiinţarea Consiliului Comisarilor poporului (Sovnarkom) – un nou executiv, prezidat de Lenin, cu Troţki la Externe, Stalin la Naţionalităţi şi format exclusiv din bolşevici. De asemenea, evenimentele din 1917 din Rusia şi schimbările care au urmat, sunt văzute ca o grandioasă operaţiune politico-financiară, de jefuire a poporului rus, dar şi ca o „Revoluţie evreiască”, nu numai una de factură comunistă. Cei ce sprijiniseră sau instalaseră în Rusia aşa-numitul comunism (dar şi în alte ţări europene – Germania, Ungaria), erau în cea mai mare parte evrei – Troţki, Kamenev, Zinoviev, Sverdlov, etc., încât exista certitudinea că se execută un complot mondial evreiesc împotriva lumii, prima etapă a căruia era Rusia. Potrivit unei liste - publicată în 1922 - a principalilor conducători bolşevici, care domnesc plenar şi necontrolaţi asupra Rusiei, ei sunt 545 de persoane. Dintre ei 447 evrei. Chiar şi cei din „casta bolşevică” ce nu erau de origine evreiască, erau sub influenţă evreiască, căci aproape în totalitate, aveau soţii de origine evreiască. În Rusia Sovietică, toate comitetele şi comisariatele erau complectate de evrei. Ei deseori îşi schimbau numele lor evreieşti cu nume ruseşti. Dar această mascaradă nu înşela pe nimeni. Reprezentanţii grupului etnic evreiesc cu doar 2% din populaţia Rusiei, au ocupat în medie circa 80% din toate posturile importante, în toate domeniile de activitate ale ţării. Caz nemaiîntâlnit în istorie. Nu este de mirare că, rusul considera că puterea este evreiască... Că ea pentru evrei există, că ea realizează interesul evreimii.
Pe măsură ce regimul de tip comunist s-a dezvoltat în Rusia bolşevică, în U.R.S.S., deportarea a îmbrăcat forma deplasării continue spre Gulag, de către NKVD, în „valuri de arestări”, a cetățenilor sovietici decretați „dăunători”, „paraziți” sau „dușmani ai poporului” îndeosebi în perioadele de „teroare roșie” (« Красный террор »). Teroarea Roșie aduce începutul Gulagului sovietic în estul Europei, în stepa din nordul Mării Negre. Bolșevicii au arătat că nu pot prelua puterea altfel decât prin violență, și că singura metodă prin care au putut păstra puterea era supunerea oricărei forme de rezistență prin teroare, brutalitate, deportare. Indiferent de etnie, comunităţile naţionale neruse, în marea lor majoritate au fost afectate de haosul adus de războiul mondial şi mai ales de revoluţia bolşevică (1917), de războiul civil (1919-1920). Mai multe milioane de oameni au părăsit Rusia pentru a scăpa de ravagiile războiului, de foamete sau de excesele vreuneia dintre facțiunile aflate în luptă. Printre acești emigranți s-au aflat numeroși oameni învățați și bine calificați. Comunismul de Război a salvat guvernul sovietic pe durata războiului civil, dar cea mai mare parte a economiei Rusiei s-a prăbușit la un nivel nemaiîntâlnit până atunci. Industria privată și comerțul particular au fost scoase în afara legii, iar statul proaspăt înființat (și instabil pe deasupra) nu a putut conduce economia la scară națională.
Implicarea evreilor în acţiunea de bolşevizare a Basarabiei, (dar şi a altor regiuni şi state ale Europei), a fost masivă. Desigur că, în această acţiune s-au implicat şi reprezentanţii altor minorităţi din Basarabia, căci baza mişcărilor subversive din această provincie românească a fost clădită de autorităţile ţariste prin colonizarea cu etnici ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi, etc., care, cu sau fără arma doctrinei bolşevice, au manifestat în majoritatea lor, ostilitate faţă de autoritatea românească, până la unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918) şi apoi între 1918-1940.
Evreii au fost implicaţi şi chiar au fost majoritari, în mai toate acţiunile comuniste din acea epocă. În Basarabia, atitudinea unei bune părţi a evreilor faţă de unirea cu România, a fost una antiromânească. Ruşii, ucrainenii, bulgarii, găgăuzii, polonezii şi evreii dintre Prut şi Nistru erau contra unirii cu România. Reprezentanţii populaţiei evreieşti în Sfatul Ţării s-au pronunţat împotriva Unirii. Basarabia, marcată de evenimente, a făcut paşi mici pentru a se detaşa de statul bolşevic cu caracter federal, nou creat sub conducerea lui V.I. Lenin, din octombrie 1917 şi până în 27 martie 1918. A urmărit protejarea tinerilor înrolaţi în armata rusă ţaristă, care încă nu fuseseră repatriaţi între Prut şi Nistru. Dacă ar fi decretat unirea cu România înainte de revenirea în Republica Democratică Moldovenească a celor aproximativ 100.000 de militari români din armata rusă, soarta naţiunii române pe acele meleaguri ale Moldovei istorice ar fi fost cu totul alta. Bolşevicii ar fi declanşat măsuri severe contra acestora şi nu ar mai fi ajuns acasă niciodată. Naţiunea română ar fi fost văduvită de un important număr de familii.
În urma Unirii de la 1918, ponderea populaţiei evreieşti din România a crescut, ea aproape triplându-se, mai ales prin contribuţia Basarabiei şi Bucovinei. La cele circa 260.000 de evrei din Vechiul Regat (socotiţi la 1918 evrei pământeni), s-au adăugat aproape o jumătate de milion din Basarabia, Bucovina şi Transilvania, ajungând în total la 767.000, adică 4,8% din totalul populaţiei României. Proporţia cea mai mică rămânea în Dobrogea – 5.441 evrei (0,8%). Numărul evreilor a fost în continuă creştere, prin refugiaţii veniţi din Ungaria, Polonia şi Uniunea Sovietică (care au venit începând cu anii 1918-1919), iar mai târziu, din Germania, de frica represiunilor declanşate de regimul hitlerist. România devenise un loc de atracţie prin legislaţia pe care o avea şi prin toleranţa populaţiei şi a instituţiilor statului, a funcţionarilor. Important e că, mulţi au venit ilegal în ţară. Ministerului pentru Minorităţi român arăta că până în februarie 1938, în România s-a înregistrat un număr de 139.823 de evrei, a căror existenţă pe teritoriul României nu îşi putea afla nici o explicaţie în afară de aceea că au intrat prin fraudă.
Autorităţile iugoslave şi ungare ale vremii (mult mai naţionaliste decât cele româneşti) s-au ferit să acorde cetăţenii acestei minorităţi, mai mult chiar, i-au izgonit de pe teritoriul lor. Aceştia, profitând de tratatele de după Primul Război Mondial, pretindeau că sunt cetăţeni români, născuţi în teritoriile alipite la România, prezentând dovezi de indigenitate, eliberate cu o prea mare uşurinţă de autorităţile administrative din Transilvania şi Bucovina. Această acţiune a autorităţilor româneşti, care alterna între toleranţă excesivă şi superficialitate în serviciu, trebuia oprită, căci risca „să prefacă România într-o ţară internaţională. În cursul anului 1918, o dată cu ratificarea prin decretele regale a actelor de Unire a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, toţi locuitorii din aceste teritorii au devenit, automat, cetăţeni români. Tratatele de pace din cadrul Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920), recunoşteau şi impuneau şi ele cetăţenia română pentru evrei. Aliaţii au făgăduit evreilor să reconstituie Palestina. Lucrul nu s-a realizat, Palestina fiind în marea ei majoritate locuită de mahomedani. Atunci alianţa israelită internaţională a căutat să impună crearea în favoarea evreilor a unor adevărate state în stat. Această pretenţie a fost însă privită de presa mondială cu atâta indignare şi protestaţii, încât s-a ajuns la formula de azi, ”garanţii sub protecţia celor mari în favoarea minorităţilor”. România a acordat adăpost zecilor de mii de refugiaţi evrei din Rusia. Evreii români, evreii pământeni, evreii din Vechiul Regat (indiferent de orientarea lor politică) s-au bucurat de un puternic sprijin financiar şi politic din partea coreligionarilor lor din Europa şi S.U.A., fiind de departe cea mai favorizată minoritate. De multe ori, acest sprijin lua forma unor presiuni intense asupra guvernelor române, pentru respectarea drepturilor minorităţilor conlocuitoare, care se pretindea că erau încălcate, şi cereau anihilarea curentelor antisemite. O bună parte din pretenţiile invocate au fost cu totul nefondate. Evreii din provinciile României, în mai multe rânduri au fost vizitaţi de conaţionalii lor occidentali, care veneau să se documenteze asupra situaţiei lor şi în eventualitatea constatării unor nereguli, să le semnaleze forurilor internaţionale pentru luarea măsurilor adecvate.
Comunitatea germană prezintă două aspecte: germanii din Basarabia şi Dobrogea – legaţi de mişcările de populaţii create, stimulate de Imperiul Rus şi de războaiele ruso-turce - şi germanii din Transilvania (saşii, landlerii), Banat (şvabii), Satu Mare (şvabii), Maramureş şi Bucovina de Nord (ţipţerii) – saşii colonizaţi de Regatul Ungariei în secolul al XIII-lea şi şvabii, landlerii şi ţipţerii, colonizaţi de Imperiul Habsburgic, în secolul al XVIII-lea. Saşii şi şvabii au avut un statut privilegiat economic, politic, social în raport cu românii, până la 1918. Comunitatea germană din România nu a fost un îngeraş supus şi fidel al României în perioada înterbelică şi mai ales după ascensiunea lui Adolf Hitler la conducerea Germaniei.
Cresterea tensiunilor naţionale şi înăsprirea atmosferei interetnice au facilitat apariţia unor grupări profasciste germane în Banat şi în Transilvania. Fascizarea s-a produs în trei etape distincte:
1. 1918-1932 – faza fascizării incipiente: domină factorii interni de influenţare ideologică (atitudine neprietenoasă faţă de statul român, în urma deciziilor tratatelor de pace, ca urmare a pierderii unor privilegii din cadrul Imperiului Austro-Ungar);
2. 1932-1940 – faza nivelării spirituale voluntare (geistige Selbstgleichschaltung): echilibru între factorii interni si externi (ca urmare a trecerii timpului, a acomodării la noul stat naţional român);
3. 1940-1944 – faza subordonării totale faţă de politica, interesele şi ideologia Reich-ului hitlerist domină factorii externi (exprimarea dorinţei de integrare la un stat care să le promoveze direct interesele germane).
Aceste faze se caracterizează printr-o radicalizare progresivă a unor segmente importante ale minoritatii germane din Romania, culminînd cu acceptarea soluţiilor ideologice şi politice naziste propagate de conducerea celui de-al III-lea Reich prin intermediarii locali stabiliţi în fruntea Partidului National-Socialist Muncitoresc German (NSDAP) al Grupului etnic german din Romania. Astfel se instalează o dictatură paralelă în interiorul României ce se conectează la comunitatea germană şi la al III-lea Reich. Acest sistem seamănă cu cel instaurat în Germania, având trăsăturile unei dictaturi consensuale, pentru că acţiunile de rezistenţă erau marginale. Existau două forme de opoziţie care se manifestau: prin gesturi de respingere puternic personalizate şi printr-o opoziţie asumată din convingere şi prin lupta din motive ideologice.
Criza economică din anii 1930 a lovit puternic industria Banatului. Numeroși șvabi au emigrat în Statele Unite, Argentina sau Brazilia. După 1933, majoritatea șvabilor, ca de altfel majoritatea etnicilor germani din Europa de Est, au devenit susținători ai Germaniei naziste. Şvabii sătmăreni, un grup germanic compact a fost supus proceselor de maghiarizare din secolele XIX-XX, care au avut un mare impact asupra acestora, fiind catolici și în biserica catolică folosindu-se limba maghiară.
În România interbelică s-a creat Oficiul Naţional al Colonizării (ONAC) care a fost o instituţie ce s-a ocupat cu aplicarea politicilor de colonizare ale statului român în regiunile slab populate ale României interbelice. A fost înfiinţată prin Decretul regal Nr. 2716 din 15 iulie 1930. Încă de la înfiinţare, ONAC a primit în administrare un Fond Imobiliar pentru Colonizare alcătuit din terenurile care rămăseseră disponibile prin aplicarea legilor de reformă agrară, bunurile aparţinând statului sau dobândite prin exercitarea drepturilor de preemţiune, bunurile Comisariatului General pentru administrarea şi lichidarea Grupului etnic german, bunurile Direcţiei Lichidărilor şi ale serviciilor şi direcţiilor fostului Subsecretariat de Stat al Organizării Statului, Statisticii şi Inventarului, bunurile rămase prin aplicarea Convenţiei cu Statul turc publicată în M.O. nr. 264 din 1936, prin aplicarea Tratatului Româno-Bulgar de la Craiova din 7 septembrie 1940 şi prin aplicarea Convenţiei Româno-Germane din 22 octombrie 1940 de Oficiu.
Prin Legea din 25 aprilie 1940 Oficiul Naţional al Colonizării a fost reorganizat sub forma Serviciului Comercial al Colonizării în subordinea Ministrului Agriculturii. Urmare a pierderilor teritoriale din vara anului 1940, Serviciul Comercial al Colonizării şi-a lărgit activitatea prin sprijinul acordat Comisariatelor Generale ale refugiaţilor din Basarabia, Bucovina de Nord, Nordul Transilvaniei şi Cadrilater. Aceasta a determinat reorganizarea sa la 17 septembrie 1940 sub forma Secretariatului de Stat al Colonizării şi Populaţiei Evacuate, devenit la 3 mai 1941 Subsecretariatul de Stat al Românizării, Colonizării şi Inventarului.
Anul 1940 este un an tragic pentru România. La 2 iunie 1940, W. Fabricius îi înştiinţa pe cei din guvernul României că Germania nu era interesată de status-quo, că orice strânsă colaborare cu România o condiţiona de modul în care guvernul român dorea să acţioneze cu privire la o rezolvare definitivă a sferelor balcanice, ridicând deschis problema dacă şi în ce măsură, guvernul român este dispus a trata referitor la o cerere de revizuire a vecinilor săi. Prin Ultimatum-urile din 26 şi 28 iunie 1940, România pierde fără nici un gest de rezistenţă Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa. La 30 August 1940, prin Diktatul de la Viena pierde Nord-Vestul Transilvaniei. Prin Tratatul de la Craiova cedeaază Cadrilaterul Bulgariei.
Anul 1940, a fost un alt moment al repatrierii, al exodului germanilor pe fundalul pierderii Cadrilaterului de către România și a desfășurării evenimentelor încadrate celui de al doilea război mondial. Germania nazistă dezvoltase o propagandă de atragere a comunităților germane în emigrație, pentru a o folosi la colonizare în teritorii recent acaparate din zona Mării Baltice. La puţin timp după Ultimatumul U.R.S.S. din 26, 28 iunie 1940, Grmania Nazistă a semnat cu România o Convenţie privind repatrierea populaţiei de origine germană din Bucovina de Sud şi Dobrogea. Se repatriau doar persoanele care şi-au exprimat această dorinţă, verbal sau scris. Repatrierea se făcea benevol. Declaraţia o făcea capul familiei pentru întreaga familie şi cei ce locuiau cu acesta. Cei repatriaţi aveau voie să ia cu ei averea cu exceptia inventarului agricol viu şi mort. Ei puteau exporta bagaje pe calea ferată, pe şosele, cu vaporul. Le era interzis exportul de valută românească, bilete de bancă sau monedă metalică, monedă de aur ca şi orice sumă de bilete de bancă în dolari USA sau în franci elveţieni. Dacă aveau aşa ceva, urma a se depune la Deutsche Abwicklungsstelle (D. A. S.) de pe lângă Legaţia germană din Bucureşti şi erau introduse în liste speciale. Averea repatriaţilor care rămăne în ţară după repatriere este supusă protecţiei Statului şi va sta la dispoziţia Statului Român. Averea care rămâne va fi preluată de Statul Român la valoarea care rezultă din listă. Din preluarea bunurilor repatriaţilor de către Statul Român, rezultă o datorie a Statului Român faţă de Reichul German, egală cu valoarea în lei a bunurilor evaluate. Guvernul German înfiinţează la Bucureşti un Birou însărcinat cu rezolvarea operaţiunilor de repatriere (DAS). are misiunea de a efectua complet inventarierea, înregistrarea şi evaluarea intereselor materiale lăsate în urma lor de către cei repatriaţi, în măsura în care operaţiunile acestea n-au fost încă complet efectuate de către comisionarii germani.
Persoanele germane repatriate au fost direcţionate de către statul german în Carelia şi Livonia, teritorii cucerite la Marea Baltică. Aceasta s-a făcut în cadrul procesului de recolonizare forțată „Generalplan Ost". În noiembrie 1940 au plecat atât de mulţi, încât se poate spune că această comunitate germană în Dobrogea s-a dezintegrat. Prea puţini germani au mai rămas în urmă. Au lăsat în urmă gospodării bine înghegate și amintirea unor vecini buni și eficienți, implicați. Pentru a înlesni această mișcare a populației germane a fost semnat un document între statul german nazist și cel român, un acord de emigrare. Sub incidența acestui document au intrat cea mai mare parte a clădirilor cu caracter privat și public, care au rămas în urma emigrării germanilor la solicitarea Reich-ului.
Țipțerii (în germană zipser) sunt o minoritate de etnie germană din Maramureș și Bucovina. În anul 1940, în urma tratativelor ruso-germane, a fost decisă repatrierea germanilor din Bucovina. Între 14-18 noiembrie 1940, țipțerii au fost trecuţi în Listele de repatriere conform tratativelor Germaniei cu guvernul regal român, conform Convenţiei. Au plecat 1118 germani și 3 români (din mariaje mixte). După terminarea războiului, majoritatea țipțerilor s-au întors.
Ca urmare a Dictatului de la Viena (30 august 1940), Transilvania de Nord (teritoriu fără acoperire istorică) a fost anexată Ungariei. Teritoriul ad-hoc denumit Transilvania de Nord ca urmare a Dictatului de la Viena, nu avusese până în 1940 precedente politice în limitele teritoriale fixate de arbitrajul nazisto-fascist. Fără să aibă particularități geografice sau tradițional-istorice în raport cu restul Transilvaniei, teritoriul decupat prin arbitraj stabilea la limită o majoritate maghiarofonă, pornind de la criterii revizioniste şi revanşarde promovate de Ungaria susţinută de Germania. Teoretic şi îngăduidor, politica maghiară cu caracter revizionist şi revanşard la adresa României s-a născut în strânsă relaţie cu faptul că până în 1918 ei, maghiarii s-au simţit în Ardeal ca la ei acasă, iar apoi au fost integraţi unui stat-naţiune centralizat, în care ortodoxia era agresiv în expansiune, cu o politicã de factură hegemonicã în Peninsula Balcanică, în care domina discursul naţionalist, iar istoria era prezentată distorsionat şi chiar provocator. Nu este suficient pentru a susţine o scuză a măsurilor utilizate. S-au aplicat într-un termen extrem de scurt maltratări şi crime la adresa românilor, expulzări şi dislocări în masă şi individuale, s-au creat lagăre de concentrare şi detaşamente de muncă forţată, s-a înăsprit teroarea hortzstă mai ales la adresa românilor şi evreilor, s-a dezvoltat mecanismul politico-militar şi administrativ-educaţional prin care să se realizeze maghiarizarea forţată şi rapidă.
Cu această ocazie, pentru prima dată în istorie, teritoriile locuite de sașii transilvăneni au fost despărțite și circa 70.000 de germani au (re)devenit cetățeni ai Ungariei. În urma tuturor acestor schimbări teritoriale, și prin strămutarea populației, numărul de etnici germani care locuiau în România a scăzut cu mai mult de o treime.
În februarie 1942, respectiv în mai 1943, Germania a încheiat înțelegeri cu Ungaria, respectiv cu România, în urma cărora etnicii germani apți pentru serviciul militar, deși cetățeni ungari (în Transilvania de Nord, intrată în componența statului ungar prin Dictatul de la Viena) sau cetățeni români (în Transilvania de Sud, rămasă în componența României), au putut fi încorporați în unități militare germane regulate, în Waffen-SS, în întreprinderi cu producție de război ori în Organizația Todt (o unitate specială care a avut în timpul războiului misiunea de a construi buncăre și de a executa alte lucrări de geniu). Ca urmare a acestor acorduri, mulți dintre etnicii germani din România (sași transilvăneni și șvabi bănățeni) s-au înrolat voluntar în unitățile Waffen-SS (în total, aproximativ 63.000 persoane), câteva mii servind în unitățile speciale de intervenție ale Serviciului de Securitate SS (SD-Sonderkommandos ), dintre care cel puțin 2000 etnici germani s-au înrolat în unitățile de pază ale lagărelor de concentrare (KZ-Wachkompanien ), dintre care unii au servit în lagăre de exterminare, preponderant în Auschwitz și Lublin. Aproximativ 15% din etnicii germani din România care au servit în armata germană au murit în război. Din supraviețuitori s-au întors în România numai câteva mii.
Transilvania de Nord a mai prezentat o problemă sub stăpânirea Ungariei hortyste, aceea a evreilor. Dacă în recensământul din 1930 în această parte a României erau 138.800 evrei, la 1941, într-un recensământ al Ungariei erau 47.400 evrei.
Comparând recensământul românesc din 1930 şi cu cel maghiar din 1941 se obervă:
|
Total populatie
|
germani
|
evrei
|
români
|
maghiari
|
1930
|
2.393.300
|
68.268
|
138.800
|
1.176.479
|
911.411
|
1941
|
2.578.100
|
44.600
|
47.400
|
1.029.000
|
2.578.100
|
Ungaria hortistă a avut interesul nedisimulat de diminuare a numărului de locuitori români, germani şi evrei în mod rapid şi pe căi violente şi brutale. Au avut interesul unei maghiarizări rapide şi forţate pentru a putea susţine în timp ideea integrării acestei părţi a Ardealului la Ungaria deplin şi cu argumente etnice. Se observă o migrare masivă a elementelor maghiare în această zonă şi o reducere brutală a numărului de evrei – prin asasinate, deportare spre lagărele germane de exterminare sau prin fuga clandestină asumată individual, spre tărâmuri mai sigure.
Acelaşi an 1940, ca urmare a ultimatumurilor sovietice din 26 şi 28 iunie 1940 s-a declanşat în Basarabia un amplu fenomen de refugiere spre România, la vest de Prut. Aceasta a însoțit armata și aparatul administrativ românesc ce s-a retras peste Prut. Un număr însemnat de locuitori de toate etniile s-au refugiat în România în cele câteva zile care au urmat după 28 iunie. Până pe 2 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv. Anexarea Basarabiei de către sovietici a permis acestora să aplice un model de instaurare a regimului totalitar stalinist pe care îl vor repeta la scară mai mare în spațiul românesc după 1944. Represiunea a căpătat în mod indirect, un pronunțat caracter antiromânesc și antițărănesc. Odată cu ocupația sovietică, organizația locală de comuniști a devenit dominată de reprezentanți ai minorităților etnice, care au fost elementul principal de exercitare a forței aparatului de stat sovietic - evrei, ucraineni, ruși. Din aproximativ 9 000 de comuniști din R.S.S.Moldovenească, aproape jumătate erau veniți din alte republici sovietice. Acest lucru arăta faptul că populația locală majoritară era refractară la ideile comuniste, la colaborarea cu sovieticii, chiar dacă nu s-au înregistrat acțiuni violente de amploare împotriva noii puteri moscovite.
Foștii funcționari ai statului român, un însemnat număr de persoane, majoritatea lucrători ai căilor ferate(considerate strategice), minoritarii germani din Basarabia, urmași ai coloniștilor din secolul al XIX-lea au fost eliminaţi în iulie-noiembrie 1940 din Basarabia de către administraţia sovietică. Conform unor acorduri bilaterale sovieto-germane, în lunile iulie-noiembrie 1940 au fost repatriați în Germania cca. 124 000 de germani basarabeni. Etnicii germani nu obțineau nici un fel de compensație din partea Moscovei pentru proprietățile abandonate, averea lor imobilă și utilajul agricol trecând la colhozurile întemeiate în grabă în fostele colonii germane.
Operațiunea majoră de arestare și deportare a fost stabilită pentru noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, prmergător Planului Barbarosa, aplicat de Germania. Au fost vizate 32 423 de persoane din Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței, dar în realitate au fost ceva mai puține, pentru că unii, puțini la număr au reușit să evite – pe diferite căi - tragedia care li s-a pregătit. O estimare a guvernului antonescian arată că 97 la sută dintre cei arestați și deportați în 12-13 iunie 1941 erau români. În primul an de ocupație sovietică în Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței au avut de suferit în mod direct – prin reprimare, arestare și deportare - 86 604 persoane. Sovieticii doreau ca, eliminând acești formatori de opinie, să se poată menține în zona recent ocupată, să nu aibă de a face cu sabotaje din partea populației locale, să nu se trezească cu ample colaborări cu tabăra adversă.
Pe 22 iunie 1941, România s-a alăturat Finlandei, Ungariei, Italiei și Germaniei în atacarea Uniunii Sovietice, cu scopul declarat de a elibera teritoriile pierdute un an mai devreme. Până pe 26 iulie, Basarabia și Bucovina de nord au fost eliberate. . In fața ofensivei trupelor Axei, încă de la 3 iulie 1941 conducerea sovietică a dat ordin pentru aplicarea, în zonele vestice ale frontierei, a tacticii "pământului pârjolit". Conform acestei strategii, trebuiau dezvoltate evacuările resurselor materiale și financiare. Ceea ce nu putea fi trecut dincolo de Nistru - intreprinderi industriale si comerciale, depozite, etc. – trebuia să fie distrus. Bolșevicii au distrus cu religiozitate tot ce s-a putut distruge. Mare parte a celor refugiați din Basarabia și Bucovina de nord în România (în iunie-iulie 1940), s-au reîntors la casele lor în 1941. Autoritățile civile și militare române Au fost în situația de a acționa împotriva comunismului adus de sovietici în Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța, dar și a evreilor care cu entuziasm i-au susținut pe sovietici în aplicarea Ultimatumului și încadrarea acestor ținuturi, puterii sovietice.
Armata română s-a oprit inițial pe frontiera din 1940. Antonescu a ordonat armatei române să continue războiul alături de Axă, participând la operațiunile din Odessa, Peninsula Crimeea, Stalingrad și Caucaz. Ca aliat al Germaniei naziste, România a acceptat să preia administrația civilă a teritoriului dintre Nistru și Bug, teritoriu care nu făcuse niciodată parte din principatele române sau din România – și a participat activ alături de armata germană la luptele din diferite regiuni ale Uniunii Sovieitice, la nord de Marea Neagră, până la poalele Munților Caucaz. Mii de basarabeni fuseseră recrutați în armata română. Aceștia au participat la războiul împotriva Uniunii Sovietice.
Guvernul antonescian, Ion Antonescu, au promovat o dublă măsură comunității de evrei. S-a insistat că evreii nu vor suferi deportări dacă nu vor fi dovediţi ca ostili statului şi simpatizanţi ai inamicului - U.R.S.S., dar și Anglia, SUA. Promisiunea i-a vizat doar pe cei care erau deja cetăţeni români la 1914, singurii care au beneficiat de protecţie condiţionată. Lagărele de muncă forţată au fost create în România în legătură directă cu operaţiunile de evacuare forţată a evreilor din oraşele mici şi din sate, parte a operaţiunii de ‘curăţire a terenului’ iniţiată de legionari în cadrul românizării şi continuată de regimul Antonescu în pregătirea campaniei militare contra U.R.S.S. La 18 iunie, 1941, Ion Antonescu a ordonat ca evreii din mediul rural să fie mutaţi în municipiile de judeţ. S-a ordonat ca bărbaţii evrei cu vârste cuprinse între 18 şi 60 de ani, să fie închişi în lagărul de la Târgu Jiu. În afară de lagărul de la Târgu Jiu, au mai existat şi alte lagăre la Craiova, Caracal, Galaţi, Turnu Severin şi Lugoj. alte lagăre, de concentrare, cum ar fi: Romanaţi, Dolj, Vlaşca şi, respectiv, Călăraşi-Ialomiţa. Mulţi evrei au fost declaraţi prizonieri. Marelui Stat Major a înfiinţat câteva lagăre de muncă temporare în sudul României. La 31 iulie, 1941, numărul celor evacuaţi și implicați în lagărele de muncă însuma deja 40.000 de oameni. În întreaga Moldova şi într-o mare parte a ţării au fost internaţi sute de evrei, care răspundeau cu viaţa pentru faptele coreligionarilor lor. Organizarea lagărelor s-a efectuat la ordinul Ministerului Afacerilor Interne sau al Marilor Unităţi Militare şi a fost executată de unităţi ale armatei şi jandarmeriei. au fost curăţite de evrei 441 sate şi comune. Munca forţată a evreilor în România lui Antonescu nu a atins niciodată amploarea celei din al Treilea Reich. Diferenţa nu era dată însă de umanism sau de corupţia ce domina aparatul de stat, ci de lipsa unor industrii care să apeleze la structurile şi agenţiile de stat pentru a beneficia de pe urma celor internați în lagărele de muncă.
Românii au căutat eficientizarea și raționalizarea economică. Mai ales în 1943 au preferat salvarea finanţelor statului prin taxele plătite de evrei în locul muncii ieftine şi ineficiente prestate de aceştia în lagăre. Lagărele au avut drept fundament munca forţată, setul de măsuri/politici menite a-i izola, concentra, expropria, sărăcii, intimida, încarcera şi umilii pe evrei, indiferent de consecinţe şi costuri. Au fost implicate autorităţile poliţieneşti şi ale armatei în administrarea muncii forţate prestată de persoane între 18 şi 55 de ani, în schimbul serviciului militar. Evreii erau organizați în batalioane de muncă forţată, ceea ce indica nu atât dorinţa de segregare a elementului evreiesc cât obsesia insecurităţii generată de prezenţa acestui element.
La 20 iunie 1941 a avut loc pogromul de la Iași. Era stârnit de același plan prin care s-a acționat în Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța (plan în baza căruia s-a emis ordinul către jandarmerie de «curăţare a terenului» şi «ordinele speciale» către unităţile armate).
Armata română a continuat acțiunile dincolo de limita estică a Basarabiei. Comandamentul militar român la Odesa a fost aruncat în aer de către partizani sau militari sovietici din armata regulată. Au fost omorâți 16 ofițeri români, inclusiv comandantul militar al orașului, generalul Ion Glogojanu, 46 soldați și subofițeri, mai mulți civili și 4 ofițeri germani de marină. Ca reacţie la această acţiune, jandarmeria și Armata română s-au văzut nevoite să impună măsuri drastice în condiții de ocupație. S-au masacrat la Odesa circa 25.000 de civili, dintre care 23.000 evrei, bărbați și femei, bătrâni și copii, ca urmare a aruncării în aer a Comandamentul militar român din Odesa. Alți aproximativ 45.000 de evrei au fost trimiși de la Odesa în Lagărul de concentrare Bogdanovca. Aici au fost uciși în decembrie 1941 și ianuarie 1942.
Dincolo de Nistru, în zona de administrație civilă românească, antonesciană din timpul războiului au fost deportați evreii basarabeni și parțial cei bucovineni, datorită implicării în acțiunile de susținere a armatelor sovietice în 1940, pentru umilințele armatei române la 1940.
Din octombrie 1941 până în august 1942 au fost deportaţi 150.000 de evrei din nordul și estul României - Bucovina, Moldova de Nord şi Basarabia. Unii au fost trimiși în Ucraina controlată de Germania. Au fost trimiși în lagăre de muncă – în mod deosebit la construirea drumurilor). Au fost deportați și dincolo de Nistru. Dintre cei deportați, foarte puțini au supraviețuit anului 1943. Cea mai mare parte a celor deportați au murit în gheto-urile și lagărele de concentrare, în mare din cauza tifosului și a înfometării. Unii au murit ca urmare a execuțiilor.
Au fost deportați țigani (rromi) în Transnistria pe considerentul că erau nomazi, nemobilizabili și periculoși ordinei publice, infractori eliberați din închisori (datorită modului de viaţă, situaţiei infracţionale sau lipsei mijloacelor de existenţă). Deportarea s-a executat în două tranșe principale și un transport de 69 de romi. Au fost deportați cu trenurile de evacuare între 12-20 septembrie 1942. Ion Antonescu nu a vrut exterminarea țiganilor. A vrut ca prin măsuri militare să rezolve o problemă socială. Deportarea în Transnistria a apărut ca o posibilitate abia după declanşarea războiului împotriva U.R.S.S. La deportare printre ţigani se răspândise zvonul că vor fi împroprietăriţi, familii întregi care nu ar fi trebuit deportate s-au suit în trenurile spre Transnistria.
În faţa condiţiilor de acolo - lipsa oricărui loc de muncă şi dependenţa totală faţă de autorităţile indiferente ţiganii au cerut să se întoarcă în România. Antonescu a constituit o comisie care a recomandat repatrierea a 1.200 de ţigani dintre cei deportaţi. În Transnistria au fost deportaţi aproximativ 25.000 de ţigani, dintre care aproximativ jumătate au murit acolo din cauza lipsei de hrană şi a bolilor. In Transnistria au murit de foame, frig, boli şi mizerie mulţi dintre romii deportaţi. Nu au existat execuţii organizate de autorităţile civile şi militare române din Transnistria în rândul romilor. Nici un document nu vorbeşte de asemenea execuţii.
Armata Roșie în contraofensivă a atins Nistrul în martie 1944.
În condițiile în care Armata Roșie înainta spre România, temându-se de deportări precum cele din 13 iunie 1941, până la 800.000 de oameni s-au mutat spre vest pe restul teritoriului României, lăsând aproape goale marile orașe basarabene și bucovinene. Acești refugiați erau în principal profesori, ingineri, medici, avocați, practic oricine putea fi calificat intelectual, dat fiind faptul că aceasta era una dintre țintele predilecte ale persecuțiilor sovietice.
Basarabenii înrolați în armata română au fost eliberați treptat și trimiși acasă. Mulți dintre ei au fost luați prizonieri. Alții au fost înrolați de către sovietici și au luptat împotriva Germaniei până în mai 1945, servind drept „carne de tun” în prima linie a frontului.
România a pierdut din nou teritoriile sale din Est – Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța. De data aceasta și-au dat acordul și Statele Unite și Marea Britanie. Acestea, din considerente geostrategice, au recunoscut legitimitatea hotarului sovietic de la 22 iunie 1941.
La 23 August 1944 Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța s-au aflat din nou sub controlul militar și administrativ sovietic. Conferința de Pace de la Paris (1946) a impus granița româno-sovietică în baza celor stabilite la 28 iunie 1940.
În 1947, ca parte a tratatului de pace de la Paris, România și Uniunea Sovietică au semnat un tratat de frontieră prin care granița comună era „fixată în concordanță cu înțelegerea sovieto-română din 28 iunie 1940”, (aceasta în condițiile în care pe 28 iunie nu a fost semnată nicio înțelegere ci s-a răspuns unui ultimatum, iar anterior acestei date nu au existat nicio înțelegere scrisă în această privință)
Deportările din Basarabia și Nordul Bucovinei au fost o formă a represiunii politice și etnice puse în practică de autoritățile sovietice.
Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 - 5 martie 1953. De organizarea deportării s-a ocupat Biroul politic al CC al PC (b.) al URSS, iar structurile N.K.V.D.-iste, K.G.B.-iste au fost baza logistică a mecanismului deportării. Au existat trei valuri de deportări ale populației din Basarabia și Bucovina de Nord. Cu toate acestea, acțiuni de strămutare a basarabenilor și bucovinenilor au avut loc și între cele trei valuri.
Primul val de deportări (12-13 iunie 1941) Operațiunea de deportare a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2.30) și a cuprins teritoriile anexate de U.R.S.S. de la România în iunie 1940. Urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 de persoane - deportate (inclusiv 5.033 persoane arestate și 14.542 persoane deportate din RSS Moldovenească). Capul familiei era dus în lagărul de muncă forțată, în GULAG (Administrația Lagărelor de muncă forțată, lagăre prezente în întreaga Uniune Sovietică, lagăre de diferite categorii). Membrii familiei (care nu ajungeau în Gulag) erau trimiși în Siberia sau Kazahstan
Al doilea val de deportări (5-6 iulie 1949) A fost catalogat ulterior drept cea mai mare deportare a populației basarabene. Baza legală a deportării din 1949 s-a pretins a fi decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 8 martie 1941 Cu privire la obținerea cetățeniei sovietice de către locuitorii din Bucovina și redobândirea cetățeniei sovietice de către locuitorii din Basarabia, conform căruia românii basarabeni, fiind declarați cetățeni sovietici, colaboraseră în anii războiului cu administrația românească și trădaseră, astfel, patria sovietică. Dar românii din Bucovina n-au solicitat niciodată cetățenia sovietică, iar basarabenii n-au avut-o, ca să o redobândească. Deportarea s-a făcut în baza hotărârii strict secrete Nr. 1290-467cc a Biroului Politic al C.C. al P.C.U.S.. Prevedea deportarea a 11.280 familii care întruneau 40.850 persoane. Acestea urmau să fie strămutate pentru totdeauna în regiunile Kazahstanului de Sud, Djambul și Aktiubinsk, precum și regiunile Altai, Kurgan, Tiumen, Tomsk din Rusia. Trebuiau deportați culacii (chiaburii), foștii moșieri, marii comercianți, dascălii și familiile lor. Printre aceștia au fost ridicați peste două sute de profesori. Eliminarea cadrelor didactice „burgheze” din Basarabia, formate în România „burghezo-moşierească”, în baza unor valori autentice ale culturii universale şi naţionale româneşti, dar şi în cadrul unei societăţi care funcţiona în temeiul unor principii democratice, era un obiectiv important, fiind considerată „periculoasă” din cauza unei anumite imunităţi faţă de practicile comuniste, dar şi datorită educaţiei şi culturii generale pe care o aveau. Din totalul de 12 860 de familii incluse inițial în liste, n-au fost ridicate 1 567 familii, iar acest lucru s-a întâmplat din cauze diferite: 274 familii intraseră între timp în colhoz; 240 - au prezentat, chiar în timpul operațiunii de strămutare, dovezi documentare care atestau că unii membri ai familiei făceau armata; 35 familii aveau ordine și medalii sovietice; 508 - își schimbaseră domiciliul, iar 105 familii reușiseră să se ascundă. După operațiunea de deportare, țăranii, cei care alcătuiau majoritatea populației locale, și cei care erau cei mai refractari față de puterea sovietică, au fost nevoiți să-și schimbe atitudinea. Frica de o nouă operațiune, poate de o mai mare amploare, a determinat agricultorii individuali să renunțe la gospodăriile lor și să accepte compromisul cu regimul sovietic, să grăbească procesul de colectivizare. În urma deportării din iunie 1949, colectivizarea s-a majorat de la 32% la 80% din total, pentru ca să se ridice la 97% în ianuarie 1951.
Al treilea val de deportări (31 martie - 1 aprilie 1951) Acesta a vizat, de această dată, elementele religioase considerate un pericol potențial la adresa regimului comunist stalinist. În cadrul operațiunii, numită SEVER (rom. Nord), au fost vizați în primul rând membrii sectelor religioase, mai cu seamă cei care se numeau martorii lui Iehova, socotită sectă ilegală, antisovietică. Au fost vizați în total 5917 persoane. Au fost arestate și deportate în Siberia (reg.Kurgan) 723 de familii, respectiv, 2.617 persoane (808 bărbați, 967 femei și 842 copii), în special acuzate de apartenență la secta religioasă Martorii lui Iehova. Deportarea s-a făcut în două eșaloane, cu vagoanele care au ajuns la destinație la 13-14 aprilie 1951. Pe drum s-au născut câțiva copii și au murit câteva persoane bolnave.
Martorii lui Iehova din RSS Moldovenească au reprezentat forţă de muncă pentru exploatările forestiere din Siberia
Stăpânirea sovietică a vizat în egală măsură și mii de ucraineni, ruși, evrei din regiune.
În Bucovina de nord, persecuțiile au dus la un număr disproporționat de victime din cadrul etniei române. Numărul cel mai mare de victime a fost de departe dintre români.
Germanii basarabeni, colonizați forțat la cererea guvernului lui Hitler în Polonia ocupată, au fost nevoiți să se refugieze spre vest din calea războiului și a Armatei Roșii în 1944 – 1945.
Plecarea masivă a intelectualilor români din 1940 – 1944, a germanilor din 1940 – 1941, a evreilor în 1945, repatrierile forțate ale polonezilor Bucovinei în Polonia au avut repercursiuni grave la nivel cultural, demografic economic, social, etnic.
Cernăuțiul și-a pierdut importanța universitară, a decăzut ca importanță în zonă.
După război, în oraș s-au mutat ucraineni bucovineni din regiunile rurale, ucraineni galițieni sau podolieni. S-a slavizat masiv. Ucrainieni din est, loiali cetățeni sovietici au fost aduși și au preluat funcțiile locale de conducere. Ruși au venit și s-au așezat și ei aici. Persecuțiile sovietice, a emigrarea germanilor, polonezilor, evreilor și românilor au făcut ca populația locală să scadă dramatic. Intelectualitatea din regiune a dispărut aproape în totalitate.
Regiunea Cernăuți, RSS Moldovenească și Bugeacul ucrainean de acum, au fost supuse colonizări masive – rusificare de facto. Migrarea s-a făcut în mod deosebit în spațiile urbane – ucrainieni, ruși, alte grupuri etnice. Noii veniți erau în special muncitori în fabrici sau în construcții, personal cu pregătire superioară, militari, cu toții însoțiți de familiile lor. peste un milion de oameni s-au stabilit în Moldova sovietică. Accesul localnicilor la pozițiile înalte din administrație sau economie a fost limitat. Antagonismul dintre moldovenii/românii și noi veniți a persistat pe toată perioada de existență a R.S.S. Moldovenești. Colonizarea a afectat în mod special orașele din Basarabia, Bucovina de nord, regiunile rurale din Bugeac, (de unde emigraseră germanii basarabeni), dar în mod special orașele din Transnistria. În ciuda imigrației masive, recensământul din 1959 a arătat o scădere semnificativă a populație față de situația din 1940, ceea ce arată cât de dramatic a fost afectată populația locală de evenimentele din 1940 – 1956. În perioada 1956-1958 a existat o eliberare a celor deportați. La eliberare, majorității basarabenilor li s-a interzis să se întoarcă în R.S.S. Moldovenească și au fost forțați să semneze declarații că nu au pretenții și revendicări de la statul sovietic, pentru ceea ce li s-a confiscat în momentul deportării. Aşa se explică de ce în câteva localități din Kârgâzstan, (Bishkek, Belovodskoe, Kant, Sukuluk, Gheorghievka - fosta Moldovanovka - și altele), trăiesc compact zeci de familii de etnici români. După 1990, un alt gurp din cei deportați în Siberia – cei ce fuseseră copii în momentul deportărilor - au făcut eforturi să revină pe meleagurile natale, între Prut și Nistru. Acasă nimeni nu i-a așteptat cu brațele deschise să le dea bunurile părăsite cu mulți ani în urmă. Dezrădăcinați, în noua Republica Moldova aceștia cu greu și-au regăsit un loc al lor chiar și pe pământul care trebuia să însemne acasă, pentru ei.
Şvabii din Banat în al doilea război mondial, mulți au fost înrolați în armata română. După 1943, tratatul dintre Germania și România le-a permis acestora înrolarea în trupele Waffen-SS. Spre sfârșitul războiului, o parte dintre șvabi s-au opus naziștilor, care au trecut în unele cazuri și la execuții, cum au fost cele de la Jimbolia. După 23 august 1944, germanii din România au devenit peste noapte inamici potențiali. Înaintarea armatei sovietice a determinat numeroși germani să se refugieze în Germania. În Banatul sârbesc, partizanii iugoslavi au omorât peste 1.000 de bărbați și au forțat mulți alții să emigreze. În ultimele săptămâni ale războiului, au urmat alte măsuri represive ale guvernului comunist al lui Iosif Broz Tito, având ca efect eliminarea minorității șvabe din Iugoslavia.
După 23 August 1944, când trupele sovietice au ocupat România, mulți din sașii din Transilvania de Nord, în special cei din Țara Năsăudului, ca și șvabii din Banat, au fost evacuați de Germania, astfel că circa 100.000 dintre ei au fugit din calea Armatei Roșii.
În 1945, în urma înţelegerii de la Yalta, România a rămas în procent de 90% sun înfluenţa şi controlul URSS. Trupele sovietice s-au aflat pe teritoriul românesc între 1944-1958. A funcţionat un apăsător regim de ocupaţie, nerecunoscut oficial, prin care s-a desfiinţat sistemul politic şi de guvernare interbelic românesc, pentru a fi impusă stalinizarea. În 1945 autorităţile româneşti, la presiunea URSS a operat deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică. Aceste deportări pot fi considerate printre altele și drept o răzbunare a sovieticilor prin intermediul statului român - împotriva acelora care au declanșat dezastruosul război. În timp ceaveau loc Procesele de la Nürnberg organizate de Aliați în 1945-1946, capii puterii naziste au fost condamnați la închisoare sau chiar la moarte, unul din principalele capete de acuzare fiind deportarea populației civile, din România sub ocupaţie sovietică se produceau deportările în Uniunea Sovietică, în condiții inumane. Ultimul guvern necomunist şi militar din România, prim-ministrul Nicolae Rădescu, fusese complet surprins de somația lansată la 6 ianuarie 1945 de forțele sovietice de ocupație, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vederea deportării în Uniunea Sovietică. Ordinul sovietic de deportare avea în vedere toți bărbații cu vârstele cuprinse între 17 și 45 de ani și toate femeile cu vârste între 18 și 30 de ani. Erau excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an și persoanele inapte de muncă. Guvernul Rădescu a înaintat o notă de protest către vicepreședintele sovietic al Comisiei Aliate de Control pentru România, generalului Vinogradov. În notă se arăta că Tratatul de armistițiu (încheiat la 12 septembrie 1944) nu prevedea deportări și că industria românească avea de suferit în urma deportării unei forțe de muncă atât de numeroase, în special a unui procent ridicat din forța de muncă calificată, din sânul populației germane.
Deportarea germanilor în URSS
Reacția SUA şi a Angliei, ca ţări membre ale Comisiei Aliate de Control pentru România a fost reținută(în baza acordului de la Yalta care deja funcţiona). Autoritățile României ocupate de armata sovietică nu au avut niciun mijloc de a se opune dispoziției sovietice de deportare. regele Mihai și generalul Rădescu au protestat public.
Au fost deportaţi germani – şaşi şi şvabi - din București, Brașov și Timișoara.
Din 2 și 3 ianuarie 1945, 5000 de șvabi din zona Satu Mare, din N-V României au fost trimiși la muncă forțată. Peste 30.000 de sași transilvăneni au fost deportaţi în Uniunea Sovietică, reprezentând circa 15% din populația germană a Transilvaniei. Circa 33.000 șvabi din Banat au fost ridicaţi şi deportaţi.
Deportările s-au făcut în Ucraina şi în zona Munţilor Urali, în 85 de lagăre, pentru a lucra în mine, construcţii, la drumuri, industrie, agricultură și în administrația lagărelor. La sfârşitul anului 1945 au fost repatriaţi primii germani inapţi. URSS nu făcea eforturi pentru întreţinerea lor şi nici nu dorea asumarea decesului lor. Între 1946-1947, circa 5.100 de sași inapţi de muncă, îmbolnăviţi în regimul lagărelor de muncă au fost aduși, cu transporturi speciale pentru bolnavi, la Frankfurt an der Oder, oraș aflat atunci în zona de ocupație sovietică din Germania.
http://adevarul.ro/news/societate/drama-nemtilor-deportati-romania-urss-1_50aeaff97c42d5a6639f1f7f/index.html
Mulţi etnici germani au fost transferaţi în Germania de Est, de către URSS
12% dintre deportați (3.076 de persoane) au murit. Anul 1947 a fost anul cu număr maxim de decese în rândul deportaţilor. În 1949 lagărele de muncă pentru germanii deportaţi au fost desfiinţate, aceştia fiind liberi să se întoarcă acasă -50%. Această deportare s-a încadrat în ceea ce Stalin numea la Conferința de la Ialta, din 4-11 februarie 1945 - "despăgubiri de război prin prestații" (în engleză "Reparations in kind"), pe lângă alte plăți cerute ca reparații de război, Germaniei.
Întra 1945-1948 în România s-au organizat batalioane de lucru la cererea Comisiei Aliate de Control din România pentru germanii civili și militari cari s-au ascuns și sustras dela mobilizarea pentru lucru în URSS. 10.528 etnici germani, cei exceptaţi de la deportare oficial au fost incluşi în aceste batalioane. Acestea nu mai funcţionau în 1949.
În 1950, în zona Banatului s-a conturat stare de război datorită conflictului izbucnit între Stalin și liderul comunist de la Belgrad, Iosip Broz Tito. Sovieticii, care aveau trupele de ocupaţie în România au făcut pregătirile pentru siguranţa acţiunilor militare în zonă, pe o rază de aproximativ 25 km de granița cu Iugoslavia, din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți. Spațiul de 25 km de-a lungul frontierei iugoslave se întindea între satele Beba Veche (județul Timiș) și Gruia (județul Mehedinți), acoperind un număr de 203 localități. Au dezvoltat în 1950 o acţiune de amploare „dislocare” a populaţiei din zonă, ea fiind oficial o acţiune a regimului comunist de la Bucureşti fost deportate și persoane de pe insula Ada Kaleh. Dislocaţii au fost relocaţi forțat în Câmpia Bărăganului. În 1956 deportații s-au întors la locurile lor natale.
http://cultural.bzi.ro/deportarile-din-baragan-video-1957
Deportarea din Banat în Bărăgan
Trupele de ocupaţie sovietice, sub masca regimului stalinist condus de Gheorghe Gheorghiu Dej, folosindu-se de acesta, făceau în interesul Moscovei, al URSS, "igienizarea Banatului" urmărea, în primul rând, curățarea etnică a germanilor, sârbilor, aromânilor. În al doilea rând se urmărea îndepărtarea a mai multor categorii sociale considerate periculoase de comuniști. Au fost vizați marii fermieri, marii proprietari de pământ, industriași, hangii sau deținători de restaurante, refugiați basarabeni (2998 de familii, adică 8477 de persoane) sau macedoneni, foști membri în forțele armate germane, cetățeni străini, rude ale refugiaților, simpatizanți ai lui Tito, persoane care colaboraseră în război cu inamicul, cadre militare, oficialități demise, rude ale contra-revoluționarilor și toți care i-au sprijinit, activiști politici și pentru drepturile cetățenești, foști oameni de afaceri cu legături în Occident, lideri ai grupării etnicilor germani.
În perioada 1951-1956, cât a durat domiciliul forțat în Bărăgan, au murit aproximativ 1.700 de oameni, dintre care 174 de copii.
Noi, cei de astăzi, dacă privim cu atenţie aceste fapte, poate vom înţelege mai bine ce se întâmplă de 25 de ani cu România, cu relaţiile dintre Republica Moldova şi România, de ce nu reuşim să readucem Basarabia în graniţele statului naţional. Poate vonm înţelege mai bine de ce economia românească a fost distrusă, jefuită, populaţia a fost sărăcită iar generaţia tânără a României nu are locuri de muncă.
|
maghiari
|
germani
|
Ţigani/rromi
|
evrei
|
Turci
|
tătari
|
2002
|
1.431.807 (din care 532 secui) -6%
|
59.764 (din care 1420 sași și 2995 șvabi) - 0,3%
|
535.140-
|
5.785
- 0.03%
|
|
|
2011
|
1.227.623 -6,5%
|
36.042 - ?
|
621.600 – 3,3%
|
3.271
|
27.700
|
20300
|
Poate vom înţelege mai bine de ce României i s-a impus, odată cu aderarea la N.A.T.O. şi cu intrarea în U.E. să se recunoască vinovată de măsuri încadrate la categoria Holocaust pentru evrei, pentru ţigani, pentru germani iar aceste minorităţi naţionale şi etnice au beneficiat de discriminare pozitivă, susţinută şi stimulată pe toate căile din exterior. Pretențiile unor grupuri ale deportaților sau ale descendenților acestora pentru revocarea decretelor de expulzare, pentru primirea de scuze oficiale, pentru punerea sub acuzație a celor considerați vinovați de migrația forțată a germanilor, sau pentru primirea de compensații pentru proprietățile pierdute, dacă se privesc cu atenţie faptele secolului al XX-lea, nu au altă menire la nivel macro-istoric şi geo-politic, trategic, decât să slăbească rolul naţiunii române, să o trimită în sfera destabilizării şi insecurităţii statului. Deosebite pentru aceste controverse sunt neînțelegerile asupra responsabilităților pentru expulzări, asupra motivațiilor și asupra moralității deportărilor mai ales atunci când se insistă doar pe o parte a faptelor – cele ale statului român, ale naţiunii române - eliminându-se din ecuaţie faptele minoritarilor faţă de statul român.
România, stat naţional, după două războaie Mondiale
în lumea postcomunistă. În afara României de azi, spaţii ale statelor vecine cu populaţie românească ce suportă efectele statutului de minoritari, afirmat şi acceptat sau nu, in aceste state. Republica Moldova, partea de est a Moldovei istorice, Basarabia segmentată politico-strategic
Astăzi, la 60 de ani de la al doilea război mondial, orice deportare a populației poate fi considerată crimă împotriva umanității în conformitate cu prevederile dreptului internațional și cu practica Tribunalului Penal Internațional. În accepțiunea judiciară modernă, deportările pot fi considerate purificare etnică. Nu se poate aplica standardul folosit astăzi pentru evenimente, fapte conjuncturi comise cu mult timp înaintea adoptării acestui standard conceptual în plan internaţional. Nu se poate aplica retroactiv. Şi totuşi, în România de astăzi este posibil şi aşa ceva. România plăteşte pentru decizii, atitudini, fapte de dinainte de 1947, nu numai din perioada comunistă. Şi românilor nu li se spune deschis acest lucru. Nu se cheamă acesta răzbunare, şantaj, cinism, dintr-o anumită parte? Este vorba doar de prostia guvernanţilor?
Dau evreii socoteală de genocidul dezvoltat la adresa românilor? Recunosc evreii, statutul de discriminaţi pozitiv cu cele mai mari avantaje, mult mai mari chiar şi decât naţiunea română, în anumite situaţii, în staul român? Dau etnicii germani socoteală pentru permanenta duplicitate, între statul român şi Germania, Austria?
Pretenţiile pentru retrocedări şi despăgubiri materiale atât de vehemente şi ale germanilor pentu repatrieri şi deportări în care au fost implicate Germania şi U.R.S.S. (ca stat de ocupaţie după război - ocupaţie nerecunoscută oficial), la 25 de ani după prăbuşirea sistemului comunist în România se mai justifică, sau sunt o formă de jaf din partea minorităţilor naţionale, sub ocrotirea marilor puteri şi a dreptului internaţional pe seama naţiunii române, jaf care duce la o sărăcire a românilor şi la o poziţionare privilegiată a minoritarilor, astfel încât statul naţional român se şubrezeşte, în folosul marilor puteri şi al transnaţionalelor? Sau sunt o modalitate de a modifica raportul dintre românii majoritari şi minorităţi din punct de vedere economic, material, politic, astfel încât minoritarii să obţină poziţii privilegiate, importante decizional şi să se spargă unitatea naţională? Retrocedările în sine au caracter antiromânesc. Lipsa de coloană vertebrală naţională a guvernanţilor – agenţi sub acoperire sau nu, asasini ai naţiunii române (transformată în populaţie la nivel de supravieţuire), asasini ai economiei româneşti, exacerbarea interesului de grup – vizibil şi aproape fără nici o jenă mediatică, de tip mafiot sau masonic - al celor aflaţi la guvernare, permite asemenea lucruri, motiv pentru care România va fi mereu la dispoziţia şantajului din exterior şi lipsită de credibilitate, va fi mereu pe firul roşu al tensiunilor dintre estul şi vestul continentului.
De ce Rusia, moştenitoare a URSS, nu dă socoteală pentru genocidul la adresa românilor şi pentru deportarea germanilor din România către Est?
Ce rol joacă Forumul Democrat German, Biserica Evanghelică, în condiţiile în care minoritatea germană aproape că intră la şi altele, în România de astăzi?
Dacă, român fiind, pui asemenea întrebări, eşti cotat antisemit, eşti cotat naţionalist, eşti socotit intolerant şi condamnat, nu cumva să deranjezi minoritarii în dezvoltarea intereselor lor, sprijiniţi din afară.
De 25 de ani în România ideea de cetăţenie, ideea de cetăţean român păleşte în faţa dreptrurilor şi libertăţilor minorităţilor şi a discriminării pozitive, aplicată acestora. În care altă ţară din Uniunea Europeană, din întreaga Europă se mai întâmplă aşa ceva? Chiar şi cu vădita islamizare a centrelor urbane occidentale şi nu se discută acolo despre minorităţi, în defavoarea cetăţeniei şi a naţiunii, ]n defavoarea statului naţional.
Între interesele evreilor şi ale germanilor, ungurilor, ruşilor, ucrainienilor, bulgarilor, între interesele marilor puteri ale acestor vremi, va naviga România în aşa fel, încât să prospere naţiunea română? Să nu se mai pună problema teritoriilor? A deplasărilor de populaţii, a revizionismului şi a revanşei?
Surse:
Andreca, Dumitru, Dezrădăcinaţii. Mărturii ale deportaţilor mehedinţeni în Bărăgan, Turnu Severin, Prier, 2000.
Bălan, Ion, Regimul concentraţionar din România 1945-1964, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2000.
Boldur-Lăţescu, Gheorghe, Genocidul comunist în România, vol. 1-4, Bucureşti, Albatros, 1992-2003.
Brusalinschi, Dumitru, Deportaţi în Bărăgan, Călăraşi, 2001.
Caraman Petru, Românitatea Basarabiei văzută de ştiinţa oficială sovietică, în Basarabia, Chişinău, nr. 2/1992,
Circiov, Rafael, Lagărul deportării, Timişoara, Editura Mirton.
Crihan Anton, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 11/1991,
Deletant, Denis, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc, 1948-1965, Iaşi, Polirom, 2001.
Sarafolean, Silviu (coord.), Deportaţii în Bărăgan 1951-1956, Editura Mirton, Timişoara, 2001.
Romulus Rusan (coord.), Morţi fără morminte în Bărăgan (1951-1956), Fundaţia Academia Civică, 2011.
Stoenescu Lăcrămioara, Memoria stigmatelor, Curtea Veche, 2012.
Xxx, Teroarea hortisto-fascistă în nord-vestul Transilvaniei, în http://www.slideshare.net/FrescatiStory/teroarea-horthystofascista-in-nordvestul-transilvaniei-1940-1944
http://hiphi.ubbcluj.ro/Public/File/sup_curs/istorie28.pdf
http://www.hetel.ro/index.php/2011/01/1365/
http://www.observatorcultural.ro/Germanii-din-Romania-intre-nazism-si-stalinism*articleID_9752-articles_details.html
http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2011August/Stanescu%20Manuel%20-%20FARA%20TITLU/rezumat.pdf
